Updike, John – Fugi, Rabbit

Numele cărţii: Fugi, Rabbit

Autorul: Updike, John

Traducătorul: Ralian, Antoaneta

Editura şi locul publicării: Humanitas, Bucureşti

Anul apariţiei: 2008

Preţul cărţii: 32 RON

Număr de pagini: 340

ISBN: 978-973-689-236-3

 

„I like middles. It is in middles that extremes clash, where ambiguity restlessly rules”
John Updike

Anul trecut a murit John Updike.
Păcat! mi-am spus…pentru că Updike e unul dintre cei mai importanţi scriitori americani ai secolului trecut. A avut o viaţă plină de literatură, a fost scriitor şi critic literar, a primit numeroase premii, rămânând recunoscut pentru stilul specific de a scrie aglomerat şi realist despre America anilor ’60. Obsesia sa pentru clasa de mijloc protestantă din America acelor ani este cel mai bine transpusă în seria Rabbit. Este o serie de patru cărţi, pe parcursul cărora îl urmărim pe Harry ,,Rabbit” Angstrom, din adolescenţă până la moarte.
Prima dintre cărţi este unul dintre romanele acelea americane mari, cum sunt şi ,,De veghe în lanul de secară” sau ,,Marele Gatsby”, care reuşesc să te schimbe într-o oarecare măsură citindu-le. Atât de mare este acest scriitor încât l-a influenţat până şi pe Eminem să scrie o piesă. Şi să facă şi un film.(8 Mile îţi spune ceva?)

,,…am descoperit că, dacă ai curajul să fii tu însuţi, şi ceilalţi oameni te apreciază la adevărata ta valoare.”

De la prima pagină intri foarte uşor în atmosfera acelor timpuri. Din perspectiva personajului principal, desigur. Îl vezi pe Harry jucând baschet, de dragul meciurilor a căror vedetă era odinioară, în liceu. Nu a trecut mult timp de atunci, are doar 26 de ani, dar lipsa de evenimente din ultimii ani îl face să simtă că vremurile acelea sunt parca dintr-o indepartata viata anterioara. Îi e dor să se simtă iarăşi aşa. Acest fapt îl determină să plece de acasă şi să lase în urmă o soţie insipidă, pe Janice, ,,minte îngustă” şi pe fiul de doi ani. Desigur, nu pleacă de acasă ca să devină vedetă în baschet. Asta nu l-ar fi făcut pe Updike un scriitor atât de merituos. Trebuie să fie mai complicat…si este.

Chiar dacă romanul se intitulează ,,Fugi, Rabbit”, cartea de fapt, este despre căutare, despre a alerga după ceva. Despre un gol sufletesc şi despre încercarea permanentă şi chinuitoare de afla ce îi lipseşte.

Cu soţia alcoolică, Harry nu mai are nicio legătură „…ei bine, nu mă întorc la toanta aia fatală, oricât v-ar fi de milă de ea. Nu ştiu ce simte. Ani de zile nu am ştiut. Nu ştiu decât ce e în mine. Asta-i tot ce am” (pag. 119). Harry pare prins într-o capcană, cu sentimentul că fiecare zi seamană cu cea de dinainte şi că nimic mai bun nu o să i se întâmple. Nu dacă rămâne acolo. Alături de el, pe măsură ce treci de la o pagină la alta, începi să resimţi o apăsare tot mai profundă, un fel de nostalgie nedefinită. Şi îl încurajezi, cu gândul, pe nesimţite, SĂ PLECE. Să lase în urmă totul şi să apuce încotro vede cu ochii. Şi chiar o face.

Citind, îţi imaginezi cum este acest individ Harry şi îi înţelegi comportamentul. Dar îţi dai seama permanent că notiţele tale imaginare făcute pe marginea textului sunt mult mai bine exprimate de către erou, cu cuvintele lui. Updike creează un artificiu pentru explicaţii la pagina 117, folosindu-se de preotul Eccles care îl chestionează pe Harry cu privire la plecarea de acasă: „…cândva am făcut şi eu un lucru mare. Am fost campion la baschet. Zău. Şi când ai ocupat, într-un anumit domeniu, primul plan, indiferent la ce, te simţi umilit să fii trecut în linia a doua. Şi povestea asta pe care o trăiesc eu cu Janice era ceva de linia a doua, de plan secund.”

Vremurile acelea descrise în roman erau vremuri în care educaţia se făcea în familie iar la şcoală doar învăţai materii. Erau vremuri în care era foarte dificil să te desprinzi de modelul părintesc fără să fii arătat cu degetul. Într-un oraş mic precum Brewer, unde timpul părea că are nesfărşită răbdare, oamenii nu-şi luau timp să-şi explice de ce cineva alege să plece de acasă. Aveau însă tot timpul să condamne. Pentru unii, Harry nu era decât un tip care nu a ştiut să fie bărbat şi şi-a părăsit nevasta şi copiii pentru o desfrânată. Alţii îşi spuneau că bărbaţii nu ştiu prea multe, şi că o femeie deşteaptă ar şti să şi-l păstreze pe al ei: „…dacă nu se pricepe să-l păstreze, n-are niciun drept la el” (pag. 167).

E interesant cum, în mod natural, te plasezi de partea lui, când, dacă romanul ar fi despre Janice, l-ai condamna într-o clipă pe acest soţ care pleacă de acasă căutând nici el nu ştie ce. Pleacă încotro vede cu ochii:
„…odată intrat pe 222, o ia spre sud prin Refton, Hessdale, New Providence şi Quarryville, pe urmă străbate o fâşie lungă, încât nu şi-a dat seama că a intrat în Marryland până nu dă cu ochii de Oakwood…” (pag. 37), conduce vreo două zile, dar conştientizează că nu va ajunge nicăieri. Îl suspectez pe Updike că a condus prin locurile acelea şi a notat totul într-un carneţel, melodiile de la radio, semnele de pe strada şi mai devreme, chiar şi emisiunile de la televizor. Prin prisma eroului,  cartea îţi arată exact America acelor ani, o America scaldată în soare parcă, naivă, optimistă însă care anunta combustie interioară. Updike are grijă să cunoşti toate detaliile, ca să înţelegi perfect stările pe care vrea el să le înţelegi. Si pentru asta e nevoie să ştii totul.

E nevoie, spre exemplu, să ştii că Harry e un tip simpatic. Citisem nişte note scrise de cine ştie cine despre sexualitatea frustră din romanul în cauză şi, trebuie să mărturisesc, abia aşteptam să ajung la asta; pare imposibil în viaţa măruntă şi asexuată a lui Harry să existe o urmă de erotism, mai ales în mintea lui (când simţi că eşti pe margine, şi aproape că îţi ratezi existenţa nu ar trebui să te mai gândeşti la cum să te culci cu o fată bogată, nu?). Şi iată-l, în sfârşit! La pagina 32, Rabbit îşi pune întrebări nelalocul lor. Pasajul acesta l-am citit de câteva ori. E lipicios. Începe să-mi placă Harry: „şpilul e să le joci, să le scoţi din minţi numai cu o atingere”.

Întors în orăşelul lăsat în urmă, în Brewer, Pennsylvania, merge la singura persoană care îi poate, aparent, reda sentimentul că este important şi apreciat, antrenorul din liceu, care a crezut întotdeauna în el. Tothero e un personaj nesemnificativ în episodul acesta. Şi, deşi e un individ de treabă, pare iritant. Îţi lasă impresia că ţipă constant când vorbeşte despre Harry, de parcă încearcă să persuadeze un public sceptic că Harry e grozav.

Are însă meritul de a-i face acestuia cunoştinţă cu Ruth. Ruth Leonard. Cea care îl va ajuta pe noul Harry să se contureze. Cea cu care incepe un nou capitol în viata lui Harry, deşi structura romanului nu se suprapune pe viaţa eroului. Structura de fapt lipseşte, trecerile facându-se fluid, fiecare paragraf curgând parcă din cel anterior. Se culcă cu ea din seara în care o cunoaşte, se mută la ea a doua zi iar din a treia deja o iubeşte.

Relaţia cu Ruth este una extrem de interesant de urmărit. Updike nu creează o poveste de dragoste de dragul cititorilor ci descrie cât se poate de realist evoluţia normală dintre doi indivizi care „pornesc cu stângul”. Asta pentru că se dovedeşte ulterior că este greşit să vrei mai mult de la o persoană despre care ştii de la început că nu este aşa cum vrei.

Pentru Harry, Ruth este o femeie ieftină. În aparenţa fizică dar şi sufleteşte. Updike se pricepe să descrie o femeie ieftină: „Ruth se poticneşte uşor; Rabbit, aflat în spatele ei, îi observă călcâiele îngălbenite de cât au trudit călcând în lături în ciorapii din plasă movulie care-i leagă picioarele de vârfurile pantofilor…” Noul Harry, cel plecat de acasă, eliberat, se dovedeşte lipsit de tact. Dar nu poate fi condamnat. Ruth are picioarele mari. Cine e Harry să o mintă şi să îi spună ca da, are picioare mici şi draguţe? „…dar tu cât porţi? Am picioare micuţe, răspunde ea. Micuţe şi drăguţe. -Eu am avut impresia că-ţi ies afară din pantofi” (pag. 68).

Nu l-am cunoscut pe Harry pe vremea când era soţ cuminte, plat şi plictisit de viaţă. Dar am impresia că dacă l-aş fi cunoscut de pe atunci şi m-aş fi reîntâlnit cu el în această seară, când o cunoaşte pe Ruth, aş fi avut revelaţia că el e de fapt un tip amuzant, spiritual, cinic într-un fel simpatic. Asta pentru că, lipsit de orice reţinere, de parcă nu-l interesează să impresioneze pe cineva, să aibă grijă de ceea ce spune sau face, îşi permite să spună orice îi trece prin minte. O face de dragul propriului orgoliu, să îşi dovedească că lucrurile sunt mai interesante aşa. „…sunt un iubit formidabil” îi spune el lui Ruth în prima seară.

„Rabbit nu e conştient de epidermele lor, el vrea să-i mărunţească inima şi să o absoarbă în inima lui, să o inmoaie cu totul” (pag.85). Îmi place cum descrie Updike scena de sex cu Ruth. E foarte francă, lipsită de sirop şi romanţă… Are ceva poetic totuşi. Te surprinzi, ca cititor, implicat cu toate simţurile.

Updike apare ca o umbră în povestea aceasta, o umbră de care Harry nu se poate descotorosi, o umbră care ne spune nouă povestea lui Harry şi care se străduieşte să o facă cât mai bine. Nu pierde nimic, nicio frază, niciun gest, niciun fir de păr care se mişcă, nicio grimasă, niciun gând… Umbra aceasta se pricepe să spună o poveste. Nu lasă loc imaginaţiei, nu trebuie să umplu decorul cu detalii, nu îmi permite să cad în reverii, să imi construiesc viziunea. Este complet, clar, precis. Imaginile redate nu sunt schiţe în creion, haşurate. Sunt tablouri pline, adânci, care au contururi bine definite si culori concentrate.

Autenticitatea e dată nu numai de descrierea fiecărei mişcări, fiecărui unghi, fiecărei senzaţii ci mai ales de firul acţiunilor surprinse: „Ruth juisează prima şi îl aşteaptă” (pag. 97), apoi dialogurile un pic stânjenitoar, apoi ea merge la baie să se spele, lucru care îi repugnă lui Rabbit…

Rabbit totuşi caută ceva. Mai mult. Şi în lipsa de modele, de oportunităţi, de concret, începe să-şi proiecteze idealul în Ruth. O vrea alături de el în nebuniile lui. Intuieşte că nu e ceea ce îşi doreşte. Dar e confortabilă, nu îl inhibă. Şi e drăguţă. Şi e altceva, pentru moment. Relaţia cu Ruth apare ca un ingredient esenţial în viaţa noului Harry. Deşi nu pare o parteneră demnă de el, se dovedeşte a fi ceea ce îi lipsea. Harry este un individ care are o nevoie teribilă de apreciere. Nu pentru că ar fi nesigur pe el, ci pentru că ştie că poate mai mult, pentru ca vrea mai mult, pentru că vrea totul, pentru că are nevoie de pasiune, de focuri de artificii. Îl vedem pe Harry entuziasmat, exuberant, de parcă redescoperă emoţiile. Îi place să ştie că femeia aceasta distantă şi dură poate să fie drăguţă pentru el, înfloreşte datorită lui. Îi place să o vadă neputincioasă şi moale în braţele sale (pag. 125) „…în ceea ce-l priveşte pe Rabbit, gândul la picioarele ei de orăşeancă, picioare de hârtie albă, desculţe pe pietre pentru a-i face lui un hatâr, îi face ca inima lui înfierbântată de efort să-i tresalte… -Regina mea, îi spune el…”

Pentru Ruth, Harry se dovedeşte bărbatul de care avea nevoie de foarte mult timp. E îngăduitor şi bun şi deşi intuieşte că ea nu va putea vreodată să-l înţeleagă pe deplin, deşi intuieşte că omul acesta caută ceva, ceva ce nu este ea, deşi intuieşte că nu va rămâne al ei pentru totdeauna, e confortabil. E mai mult decât toţi bărbaţii cu care a fost până atunci, pentru care ea nu a fost decât „ceva lipit în interiorul capetelor lor obscene” (pag. 160).

Felul în care Updike vorbeşte cu tine, ca cititor, este intrigant. E foarte abil în a te poziţiona în spatele lui Harry, ca o umbră, în capul lui, când vorbeşte cu sine, în faţa lui Ruth, care parcă îţi explică ţie, vocea din capul ei, ce simte şi de ce. Te surprinzi la un moment dat că o asculţi. Exact. Că nu mai citeşti, ci că asculţi. Ca şi cum stă în faţa ta şi îţi răspunde la o întrebare pusă de când ai cunoscut-o, cu o sută de pagini în urmă. Updike este într-adevăr un scriitor priceput. Amalgamul acesta de gânduri, de la liceu şi de la băieţii aceia, la bărbaţi, la bărbatul acesta, la cum a fost el drăguţ la început, la cum a evoluat relaţia lor, atât de natural, de parcă era exact ceea ce trebuia să se întâmple şi cum tot ce s-a întâmplat între ei a fost exact cum ar trebui, toate astea le gândeşte Ruth în câteva secunde, toate astea ţi le spune Ruth ţie în câteva secunde, ţie, vocea din capul ei.

După două luni, Ruth nu se mai pretinde atât de independentă şi detaşată. Inevitabil, relaţia dintre Ruth şi Rabbit avansează în jos, după principiul „nu m-ai înşelat, ci m-am înşelat”. Rabbit ştia de când a cunoscut-o că nu ea este femeia pentru el, nu e ea cea care să-i umple golul din suflet. I-a rămas alături pentru că era potrivit în acel moment. Cina cu Harrison şi Margaret, vechi cunoştinţe, apare ca o revelaţie, că de fapt nu are nevoie de asta, de ea. Dacă i s-a părut imperfectă la început dar suportabilă, de trecut cu vederea, acum, orice mic gest, orice cugetare, i se pare că îl sfidează, îl enervează. O vede obtuză, plată, iritantă. E interesant de observat această schimbare, pe parcursul unei cine. Ruth de fapt nu s-a schimbat, cel mult a devenit mai moale. El însă, abia în seara aceasta, enervat de Harrison şi de tipul cu care iese soră’sa, îşi dă seamă ca de fapt e furios pe ea. Pentru că nu a fost în stare în tot acest timp să devină ceea ce aştepta de la ea, pentru că i se pare că ea încă nu-l vede pe el unicul, cel aşteptat, cel mai bun lucru care i s-a întâmplat, cel pentru care ar face orice şi s-ar dărui în totalitate astfel că „singurul lucru care îi este clar e că o s-o facă să plătească cu vârf şi îndesat”.

Şi o face să plătească. Şi o ucide. Nu fizic. Ci emoţional. Şi de aici încolo, nimic nu mai este la fel.

Aproape că îţi pare rău pentru Ruth. Femeia aceasta vrea să-l înţeleagă şi vrea să comunice şi vrea să fie primită alături de el pe piedestalul pe care s-a proptit el de când a plecat de acasă şi vrea să-i fie egală şi vrea ca el să o vadă ca pe cea pe care a aşteptat-o, ca pe ceea ce îi lipsea şi căuta de fapt. Ea se pliază pe reacţiile lui Harry şi o face conştientă că asta nu îl va face al ei, că nu-i va aparţine niciodată. „Trăieşte în propria lui piele şi nu dă un ban pe consecinţele faptelor lui” (pag.196) .

Însă nu este totul atât de simplu. Părintele Eccles menţionat mai sus apare parcă pentru a echilibra puţin situaţia. E un preot tânăr, care uneori îşi ia prea în serios rolul de sfătuitor şi se implică prea mult în vieţile enoriaşilor. Aşa pare, iniţial. E intrigant: „dacă n-ar avea gulerul preoţesc, ar fi un strică-chef” (pag.143). Individul acesta e mai mult decât lasă să se vadă. Ştie despre Ruth, ştie despre disconfortul psihic al lui Harry şi pare un manipulator extrem de talentat.

,,Rabbit nu doreşte să-i spună nimic. Cu cât i-ar spune mai mult, cu atât mai mult ar pierde. Se simte în siguranţă în propria piele, nu vrea să iasă la suprafaţă. Jocul individului ăsta este să-l scoată afară din el însuşi, ca să-l poată manipula”(pag. 138). Noul Harry este protejat parcă de un balon de săpun. E încă fragil, pare că din clipă în clipă oricine intră în contact cu el îl poate sparge şi încrederea că a făcut ceea ce trebuia şi că e abia acum e totul în regulă, o să dispară. Şi o să fie nevoit să se întoarcă acasă.

Îţi dai seama puţin mai târziu că Eccles este de fapt un alter-ego al lui Harry. Eccles e conştiinţa chinuitoare a lui Harry. E o personificare a gândurilor acelora pe care nu vrea să le audă. E elefantul roz din cameră despre care nu trebuie să vorbească. Elefantul însă i se adresează direct „ţie nu-ţi pasă de bine şi de rău, tu nu te închini decât în faţa instinctelor tale cele mai condamnabile.” Se pricepe, cu câteva vorbe, să-l pună pe gânduri pe Rabbit. Reuşeşte să-l reducă pe noul Harry, cel care pare că abia de acum are toată viaţa înainte, la un „vagabond rătăcitor”, care umblă după „extazuri cu fustă”.

Ştie că Harry e mai mult decât atât, ştie că nu este genul de bărbat care caută doar o aventură amoroasă. „Mă rog, eu nu mă pricep la chestiile astea de teologie, dar am să-ţi spun ceva, simt, ghicesc că undeva, dincolo de toate astea – face un gest larg, îmbrăţişând peisajul – simt că există ceva care-mi cere să-l caut” (Harry, pag. 141). Cu toate astea, crede că este misiunea lui să-l aducă pe Harry pe „calea cea dreaptă”. Cu credinţa că orice familie are probleme, chiar şi a lui, însă nu poţi exista în afara acesteia, ia în derâdere veleităţile de independenţă ale lui Harry.

Jocul de golf dintre cei doi, devenit un obicei apreciat de ambii, pare astfel o competiţie între credinţele lor. Fiecare e convins de corectitudinea drumului ales in viaţă. Fiecare lovitură bună a bilei de golf pare o lovitură direct în credinţa celuilalt. Deşi e propus ca un pretext pentru discuţii uşurele, o ieşire amicală, golful devine război psihologic. CINE CÂŞTIGĂ?

Nu merită povestit aici. Romanul continuă cu câteva întorsături de situaţie teribile dar pe care le citeşti cu inima strânsă şi cu privirea tristă. Este în natura noastră să ţinem partea cuiva când auzim o poveste. În povestea lui Rabbit nu poţi face asta. Pentru că nu există personaje bune sau rele. Updike te plimbă prin minţile personajelor şi te face să ai tendinţa să dai dreptate personajului în capul căruia te afli pe moment. Cu Harry eşti de acord, ţi se pare în regulă să fii egoist, nu cu rea intenţie, ci aproape din inconştienţă. Pe Ruth o poţi înţelege când îţi dă explicaţii cu privire la trecutul ei iar de Janice ţi se face milă când rămâi singur cu ea, în dimineaţa de la pagina 275.

De aici încolo lucrurile iau o întorsătură pe cât de tristă pe atât de credibilă, cu interpretări greşite, confuzie, părăsiri, whiskey, sfaturi de la alţii, o înmormântare, căutare, revelaţii, abandon. Firul epic nu este unul încâlcit ci cursul lucrurilor e oarecum firesc. Însă printre rânduri desprinzi semnificaţii profunde. Nu exagerez dacă te avertizez că o te surprinzi lăsând cartea din mâini de câteva ori doar ca să te gândeşti. Dar, din nou… nu merită povestit aici. Nu o să-ţi spun cum se termină. Sau nu se termină…