Numele cărţii: Jurnalul fericirii
Autorul: Steinhardt, Nicolae
Editura şi locul publicării: Polirom: Iaşi,
Mănăstirea Rohia
Anul apariţiei: 2008
Preţul cărţii: 50 Lei
Număr de pagini: 756
ISBN: 978-973-46-1079-2
Jurnalul fericirii este, după cum poate sugera şi titlul, o operă filosofică, una din multele care abordează teme generale. Titlul nu demonstrează că ar fi vorba de un jurnal intim, de o cronologie a vieţii autorului ci mai degrabă o operă de ficţiune. Însă, deşi titulatura de ,,jurnal” nu i se potriveşte complet, cartea este jurnalul cotidian şi spiritual al unei figuri emblematice pentru literatura memoriei încarcerate: Nicu-Aureliu Steinhardt.
Intrările temporale prezentate sunt fragmentare, cu frecvente reveniri şi completări. Ceea ce asigură coeziunea lor este însăşi figura autorului, figură compusă dintr-un mozaic de realităţi, credinţe, fapte originate în iudaism, intelectualitate, românism, mai apoi creştinism, toate sub frontispiciul unui apel la cultură.
Nicu-Aureliu Steinhardt provine dintr-o familie de evrei cu puternice legături în cultura europeană, fiind rudă pe linie maternă cu Sigmund Freud. Se naşte la 29 iulie 1912, în Bucureşti. Tot în Bucureşti se formează academic, absolvind Facultatea de Drept, mai apoi luându-şi doctoratul sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara. Devine activ şi pe plan literar frecventând cenaclul Sburătorul, publicând eseuri, parodii, critică literară. Cariera lui este sincopică, deţine funcţii în instituţii de cultură dar, datorită etniei lui, va presta şi munci fizice în folosul comunităţii. Neafectat de materialitatea existenţei, Steinhardt este activ în cercurile literare şi filosofice de prim rang. Îl cunoaşte pe Constantin Noica, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Vladimir Streinu. O constantă a tuturor acţiunilor sale este refuzul de a ceda presiunilor comuniste de a lua parte la transformarea culturii româneşti pe principii socialiste. În 1960 este arestat, făcând parte din ,,lotul mistico-legionar Noica-Pillat”. Deşi condamnarea este de 12 ani, execută 5 ani, fiind eliberat în 1964. În 1972 termină Jurnalul fericirii care în scurt timp ajunge în atenţia Securităţii fiind confiscat de aceasta. În 1973, se călugăreşte la Mănăstirea Rohia, unde ocupă şi funcţia de bibliotecar. Până la moartea sa, în decembrie 1989, Nicu Steinhardt va publica numeroase eseuri, articole, studii de critică literară, traduceri din mari autori europeni.
Acesta este firul existenţial al autorului Jurnalului fericirii. Pornind de la sumarele consideraţii de mai sus, cartea capătă o dimensiune paradoxala: o viaţă mizeră, mereu sub ameninţare şi constrângere, puşcărie politică, interdicţie literară, boli, toate adunate sub titlul Jurnalul fericirii. Cu o imagine conturată despre autor şi cu ideea paradoxului în minte se impune prezentarea conţinutului cărţii.
Jurnalul începe fabulos! Autorul neagă de la bun început prezentarea cronologică a faptelor şi prin folosirea versetului biblic ,,cred Doamne, ajută necredinţei mele” (Marcu 9, 24) aruncă o lumină specifică asupra întregii cărţi. „Ianuarie 1960” este primul cadru temporal inserat, fiind luna arestării. Poate fi considerată ,,prima zi” de fericire. Tot în prima zi se proiectează şi paradoxul titlului raportat la conţinut. Prima zi de „fericire”, primul interogatoriu la Securitate. Textul debordează de atitudinea detaşată a autorului-actor şi demonstrează că intelectualitatea lui nu poate fi zdruncinată de exponenţii materialismului comunist. Felul cum se comportă la primul interogatoriu îi probează calitatea de om care este gata să se sacrifice pentru ideea de a nu face rău semenilor.
Următoarea bornă temporală este ,,28 august 1964”, dată care îl găseşte liber şi complet botezat prin taina mirungerii. Aceste două prime intrări sunt corolarul Jurnalului fericirii şi îi dau măsura de bildungs roman, drumul iniţiatic spre fericire ce trebuia să treacă prin cuptorul reeducării comuniste. Deoarece datele consecutive vor fi rare în opera autobiografică, merită prezentat succint momentul următor, ,,29 august 1964”. În el, Steinhardt face apologia creştinismului dar nu ca un apostol în faţa maselor ci ca un cărturar în faţa unei şcoli filosofice. Aduce argumente de logică spirituală în demonstrarea superiorităţii creştinismului în faţa altor religii. Un alt element des întâlnit în argumentare va fi obsesia autorului de a disocia creştinismul de prostie, limitare, lipsa de substrat cognoscibil. Aceasta poate fi pusă pe seama proastei receptări în elita românească a creştinismului, dar şi pe seama propagandei antireligioase a socialismului ateu.
Singura referire la realitatea din inchisoare o face prin inserţia ,,Camera 18” unde, diferit de aşteptările cititorului, Steinhardt prezintă stări de spirit şi inserţii filosofice în loc de condiţii şi cangrene concentraţionare. Autorul nu se lamentează ci principala lui preocupare este încărcătura energetică şi spirituală rezultată în urma interacţiunii cu ceilalţi deţinuţi.
Poate cel mai tensionat moment al jurnalului este cel datat ,,31 decembrie 1959”. Încredinţarea autorului că trecerea în următorul an fără să fie pus sub acuzare este echivalentul unei scăpări definitive va fi destrămată de un telefon al Miliţiei care îi stabileşte o întrevedere peste câteva zile. Autorul prezintă experienţa ca pe o ,,gradină a Gheţimanilor”,
comparând-o cu prinderea lui Iisus.
Până în acest moment, lectura este uşoară, atent fragmentată şi focusată pe esenţial, lipsesc aspecte cotidiene de jurnal. În contrast, momentul „3-4 ianuarie 1960” devine mai bogat în detalii, descrierea se precipită. Sunt folosite verbe ca: mă spăl, mă rad, mă îmbrac, îmi verific (geamantanul). Apare şi figura tatălui, care ocupă de altfel un loc central în Jurnal. Acesta îl îmbărbătează milităreşte spunându-i înaintea primei anchete: ,,Să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” (pag.73).
Steinhardt nu dă foarte multe detalii în ce priveşte ancheta. Ceea ce iese în evidenţă este caracteul dramaturgic al acesteia. Sunt fin prezentate regia anchetatorilor, actoria martorilor, poziţiile celui ce declară şi celor ce interoghează. Spre exemplu, când are loc confruntarea cu Noica, acesta are ochelari negri, nu poate vedea sala şi nici audienţa, nu ştie că în sală se află cel despre care trebuie să dea declaraţii, Steinhardt, iar ultimul nu are voie să îi răspundă, să îşi demaşte prezenţa.
Una din puţinele descrieri ale condiţiilor din închisoare este făcută prin inserţia momentului ,,februarie 1962”. ,,frigul, mai teribil ca foamea şi setea (dar cel mai rău e nesomnul) m-a pătruns adânc”, ,, celula 34- tunel întunecat şi lung, […] imagine de iad decolorat” (pag. 82). Însă, ceea ce farmecă la Steinhardt este faptul că nu persista în plângerea Răului ci contrabalansează cu elemente mult superioare imaginii degradante a celulei. Spre exemplu, deşi celula 34 este ,,imagine de iad decolorat”, tot celula 34 primeşte cel mai frumos portret al unei celule: ,, în celula 34, bucuria (izvorâtă din aristocraţie, poezii şi sfidare) se împleteşte cu durerea pe care o preface în fericire extatică şi înălţătoare” (pag. 87).
Fericirea, ajutată de poezie ca formă de supravieţuire în puşcărie, conduce spre punctul culminant al axei Jurnalului. În ianuarie 1960 Steinhardt îşi manifestă dorinţa şi necesitatea de a fi botezat. În 15 martie 1960 primeşte botezul ortodox de la Părintele Mina. Autorul îl descrie: ,,mă nasc din nou din apă viermănoasă şi din duh rapid”. Expresia face referire la apa de prostă calitate ce i-a fost turnată pe cap şi pe umeri şi la rapiditatea botezului pentru a nu fi descoperit de supraveghetori.
Până în acest punct al Jurnalului textul este foarte dens în ce priveşte inserarea în dezbatere a unor citate celebre, a unor filosofii şi accepţiuni importante în peisajul cultural european. Scopul folosirii acestora este să probeze civismul, eroismul, implicarea, cunoaşterea. După momentul convertirii, Steinhardt va creea o nouă axa: Binele şi Răul în context şi crez creştin, deasemenea cu trimiteri spre diverse manifestări culturale, însă expunerea este vădit orientată spre Dumnezeirea la care este chemat Omul.
Deşi lui Nicu Steinhardt i-a fost pusă la îndoială iubirea de România şi românismul însuşi, în numeroase puncte din jurnal va face descrieri pitoreşti ale locurilor şi spiritualităţilor româneşti. În 3 august 1960, în timp ce se întorcea acasă, eliberat fiind, peisajele văzute în fuga trenului i se par tablouri de Van Gogh. Nu de puţine ori va consemna acte ca: sărutul caselor memoriale, descrieri pitoreşti-nationaliste ale locurilor din ţară, în special lăcaşuri de cult.
O foarte bună imagine a atmosferei din celule, caracterizată ca fiind înălţătoare, cu predispoziţii spre intelectualitate este dată de inserţia unor casete denumite Bughi Mambo Rag. În aceste paragrafe sunt incluse adevărate teste de cultură generală, teste alcătuite spontan de condamnaţii din celule. Umorul ce le însoţeşte, micile neînţelegeri dintre emiţători şi respondenţi, caracterul încuietor al întrebărilor, detaliile, fac ca aceste casete să dea măsura atmosferei din închisoare. Celula, dincolo de a fi coercitivă este mai degrabă coezivă.
Jurnalul fericirii nu vizează doar perioada în care Steinhardt a fost deţinut politic. Sunt frecvente referirile la copilărie, dominate de aura guvernantei poliglote şi culte, la perioada de dinaintea arestării dar şi la perioada de după eliberare. Unitatea acestor segmente este o coagulare a ideii de viaţă morală, de păcat întors cu faţa spre Dumnezeu, de ignoranţă înfierată în şi de savoarea culturii, de pasivitate inexistentă în faţa curajului; curaj de a trăi, a face, a simţi în raport cu scopuri supreme. Persoanele care apar în Jurnal sunt persoane exponenţiale: ale Răului (atei, filosofi fără orizont, torţionari, turnători, oameni care au făcut pact cu Diavolul) şi ale Binelui (eroi, martiri, scriitori de geniu, mărturisitori ai lui Hristos, oameni iubitori de frumos şi care transformă supranaturalul/imposibilul). Resortul şi catalizatorul acestei împărţiri este în ochii lui Steinhardt, credinţa. Aceasta este puntea spre imposibil, detaşarea de imediat şi mundan.
Un gând personal despre Jurnalul fericirii, este legat de impresia pe care o lasă lectura. Întreg discursul este o mărturisire de credinţă, o ars poetica, o icoana a traiectului cultural al lui Nicu Steinhardt. Cel mai interesant lucru este sensul expunerii. Nu există un sens înspre interior, introspectiv, închis, ci este o expoziţie a sufletului, a experienţei şi a erudiţiei fostului deţinut politic. Cartea este o îmbrăţişare creştinească cu braţele culturii, ale criticii şi ale bunului simţ. Nimic nu forţează, nimic nu supără. Se degajă o atmosferă de confesiune, de mentorat. Acestă atmosferă este şi mai notabilă datorită faptului că scrierea şi redactarea sunt anterioare ipostazei monahale la care va adera Steinhardt. Acesta devenind călugar la Mănăstirea Rohia abia în 1980.
Jurnalul fericirii este o carte ce provoacă, o carte ce invită, blagian, la potenţare. Este o carte destul de greu de citit prin faptul că erudiţia autorului o încriptează şi o face oarecum inaccesibilă. Citarea unor personalităţi ale culturii, sondarea marilor opere artistice, multiplele paralele Bine-Rău prin citarea exemplelor de viata sau scriitoriceşti ale pleiadei intelectuale europene şi nu numai, dau o dependenţă de alte surse de informare. Nu se poate citi fără dicţionar şi fără a parcurge şi aprofunda notele de subsol. O critică pe care o aduc Jurnalului este că în momente cheie, argumentarea este exclusiv literară. Pe baza comportamentelor unor personaje fictive, sunt argumentate practici, modele de acţiune. În majoritatea cazurilor prezentate, autorul încearcă o argumentare logică. Aflat în ipostaza de a susţine logic rugăciunea pentru sufletele morţilor, se limitează la a cita exemple din Dostoievski.
Jurnalul fericirii este jurnalul unei convertiri multistadiale: înspre Hristos, spre viaţă, spre societate, spre cultură, spre umanitate, spre regăsirea Eului. Deşi nu are un public ţintă, prin forma în care este scrisă şi prin cele prezentate anterior, o recomand atât liceenilor cât şi oricărei persoane pasionate de filosofie, arta, istorie, comunicare şi exponenţialitate.
Găsim numele Alexandru Duţu, acest mare intelectual român, însărcinat de comuniştii naţionalişti cu traducerea pedagogiei lui Wallon, surprinzător, într-o pagină din „Jurnalul fericirii” ţinut de marele cărturar Nicolae Steinhardt (tatăl său a fost coleg de facultate cu Albert Einstein!): „Ianuarie 1955/Orele 14. Telefon al părintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva rău? Vreo boală? /- Sunt eu om să mă adresez (traducerea franceză: suis-je homme à ?) unui avocat în caz de boală? Îl aud surâzând la celălalt capăt al firului. În odăiţa-hol din casa parohială a Schitului găsesc lume multă de tot, numai crema şi elita. Mă lămuresc de îndată asupra temei reuniunii. Părintele Cleopa, spiritualul mănăstirii Slatina, călugăr de origine ţărănească şi cu reputaţii de sfânt, şade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte şi cucernic, foarte prevenitor şi niţel prea supus. De ce oare gestul acesta de firească smerenie pare călcat pe vorbele din Fapte 22, 3. Dacă cel ce stă la picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decât Gamaliel. Părintele Cleopa, destul de tânăr, simplu, vorbitor înlesnit, cu privire blândă, părul, barba şi mustăţile foarte negre, şi purtare serioasă. I se pun tot felul de întrebări şi răspunde la toate nu numai cu multă răbdare şi dreaptă socotinţă, dar şi cu vădită atenţie, reflectând îndelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu], Todiraşcu [Ştefan Todiraşcu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Duţu, mulţi tineri cu ochii aprigi şi calzi ascultă răpiţi şi se cunoaşte că au parte de fericire. Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] şi alţii studiază teologia în orele libere şi dau examenele clandestin. Da, ăştia n-ar pleca întristaţi de la Domnul.”
Personalitatea academicianului Alexandru Duţu influenţează viaţa noastră intelectuală printr-o mulţime de alegeri esenţiale. În primul rând mi se pare relevant faptul că trebuie să respectăm valorile din cunoaşterea prudenţială transmise prin învăţătura de înţelepciune a părintelui Cleopa. Cea de a doua alegere a lui Alexandru Duţu se referă la ‘modelul psihologic’ al omului folosit în pedagogia românească, precum şi în ‘studiul mentalităţilor’. În lucrarea sa din 1982, “Literatura comparată şi istoria mentalităţilor” (Editura Univers, Bucuresti), academicianul Alexandru Duţu nota că el este autorul traducerii acelui text ‘senzualist’ de excepţie: « … la Congresul de Ştiinţe istorice de la Bucureşti, din 1980, istoricii francezi au oferit participanţilor un bilanţ al cercetărilor din 1965 încoace, în care i se consacră un capitol istoriei mentalităţilor nu în partea dedicată istoriei medievale sau moderne, ci în partea consacrată lumii contemporane, precizându-se că « nimic nu interzice studiul mentalităţilor contemporane, mai ales sub latura lor colectivă. (amintim aici că o lucrare fundamentală a lui Henri Wallon a apărut în traducerea noastră, în 1964.) ». Fără să ştie, în ruptura sa de Moscova din anul 1962, guvernarea comunistă a României va resuscita spiritul lui Condillac într-o formă modernă. Reamintim că spiritul abatelui francez Bonnot de Condillac influenţase ideologic şi formarea Partidei Naţionale a primilor liberali români din secolul XIX. Dar la începutul anilor 1960, iată cum şi comuniştii naţionalişti români realizează importanţa educaţiei, precum şi revenirea la modelul cultural francez! Care, din fericire, era promovat cu foarte mare acurateţe de către intelectuali de seamă din Partidul Comunist Francez. Aceşti intelectuali comunişti din Franţa generalului Charles de Gaulle nu întrebuinţau ‚limbajul de lemn’, ci reprezentări ontologice autentice. Henri Wallon (1879-1962) era un pedagog şi psiholog francez mergând pe linie „senzualistă”, adică în siajul gândirii lui Condillac, fiind specialist în psihologia copilului.
@blogideologic Multumim pentru comentariu. Apreciem detaliile si analiza insa daca vei reveni cu placere pe blogul nostru, ar fi bine sa fii putin mai specific.
Te mai asteptam!
Interesanta recenzie, si poate ai sesizat bine unele aspecte ale cartii, prea complexa pentru a fi doar jurnal sau literatura memorialistica.
Eu o consider o aventura a constiintei, adica drumul pe care autorul il face, atat prin carti, cat si prin experienta personala, spre descoperirea unui crez: crestinismul, in cazul sau.
Sper ca nu te superi daca iti fac unele observatii. Steinhardt are un stil frust, limpede si sugestiv in cartea sa. In privinta frumusetii limbii romane din Jurnalul sau, e aproape de Noica.
Nu cred ca il onoreaza greselile gramaticale din recenzia ta („datorita” etniei lui presteaza munci fizice, „il” cunoaste pe Paleologu, Pastorel etc.) sau unele remarci cam fara sens (cu publicul-tinta – ar fi trebuit sa aiba un public-tinta???, cu Bughi Mambo Rag – care este mai degraba o ironie la adresa pedanteriei intelectuale in general).
Si mai e un cuvant oribil pe care-l folosesti: ce e aia „focusat”??? E un termen probabil inventat de vreun manager din vreo multinationala, care gandeste mai mult in engleza decat in limba sa.
Pacat de limba romana. Nu exista verbul „a focusa” in limba romana, poate „a focaliza”…
Sper ca nu te supara criticile. Spor la citit!
Salut!
Nu ma supara criticile.
Sa stii ca exista in limba romana cuvantul „focusare” ca sinonim pentru „focalizare”, prin urmare, cuvantul „focusat” este valid (dex-online.ro). In ce priveste greselile gramaticale, le accept, nu e frumos si nici corect sa nu pun diacritice. In ce priveste insertia „public tinta”, asta tine de stilul meu de a recenza, de recomandarile pe care le fac, etc. Aceeasi situatie e si pentru casetele Bughi Mambo Rag…
Cred ca avem pareri foarte diferite in legatura cu ceea ce ar trebui sa insemne o recenzie…
Dincolo de toate, iti multumesc pentru comentariu! Tu unde poti fi citit?
Salut!
Eu nu-l consider valid. „Focusat” e un participiu, deci provine de la verb, nu de la substantiv. Iar verbul este „a focaliza”, nu „a focusa”. Oricum, mie imi suna oribil cuvantul, si de cele mai multe ori poate fi inlocuit prin „concentrat pe”, „orientat pe”.
Acum, pe internet regulile si le face fiecare cum vrea, in functie de intentiile, educatia, rabdarea sa etc.
Orice ar insemna o recenzie, eu cred ca trebuie sa se scrie intr-un spirit de respect pentru autor si limba romana. Te ajuta si pe tine cand iti ordonezi ideile, frazele si cuvintele. Poti chiar redescoperi o carte incercand sa o comentezi, dupa ce-ai citit-o. Eu mai scriu pe constiinte.ro. Am de gand sa-mi fac si-un blog, curand. Numai bine!